Gudron

   Miros de cafea si multe cuvinte nenorocite care-mi trec de mult prea multe ori si de prea multa vreme prin cap fara sa inteleg nimic... Nu stiu daca am mai zis...
   Trag din aceeasi tigara pe care am aprins-o incet si repede, incet si repede... Trag naiv si cu entuziasm. Trag stangaci de timp si din tigara asta amarata care m-a trecut prin toate starile posibile. Si mi-aminteste de omul care m-a fumat pe jumatate si acelasi care m-a facut de multe ori sa vad scrumiera. De omul cu care purtam discutii simple la telefon, dar pline de dragalasenia expusa la atat de multe chicoteli; de noptile al naibii de lungi si gandurile dragute si planurile cu el; de bucatile mari si fericite de sentimente afundate-n perna de sub capul meu...

  Si ma impiedic de un fum sec si necacios. Acum.. Acum mai am ceva fumuri. As putea sa trag o singura data si să fiu uimita ca am dat de filtru....

   Sunt cateva lucruri care imi amintesc de el... ma tolanesc in pat, imi afund castile vechi in urechi si trec inapoi la     playlist-ul cu multe kg de 'piese' de la tine.
   Simt ca... mi-e dor...

MOOD: bakget;pejldfhjsbfh

E tulburator cand te gandesti ca intalnesti o persoana din pura intamplare, persoana destul de importanta de altfel, cu care ai impartit atatea de-a lungul a cativa ani si brusc, ti se schimba starea, te transformi usor intr-o leguma. Nu poti ascunde ce simti, se vede atat de bine… Ai ramas sa faci dragoste cu durerea, care iti aminteste deseori  ca ea e singura care nu o sa te paraseasca, ca ea nu te-a inselat niciodata, ca nu te-a dezamagit…

Si  ramai frustrata, pleci ochii in pamant, iti iei bagajul de amintiri si cuvinte care iti stau pe imba, dar pe care nu le poti spune de teama reactiei lui, le inghiti apoi, simtindu-le gustul amar.

E o nebuni curata! Ma definesc prin tine, prin ochii tai verzi!  E o nebunie trecuta si totusi prezenta… Nu stiu sa o definesc, nici nu incerc.  As vrea totusi sa o existe leac pentru ea, sa fiu si eu normala, nu peticita. Stii ce zic,  stii? Oare chiar stii?...

Mi-e dor si doare...

   Si vreau sa scriu... Dar am atatea ganduri si sentimente legate de tine, ca nu stiu cum sa le asez in cuvinte.  
   Dupa tot ce am spus, nu am inteles nimic niciunul dintre noi doi. De fapt, totul ar fi trebuit simtit, nu inteles.
   Noi paream ca o sa fim altfel, dupa toate cate am trecut impreuna, dar am sfarsit ca restul. Am sfarsit ca relatiile de dinainte si la fel cum vor sfarsi si cele viitoare. Vad in fiecare inceput sfarsitul si strivesc fiecare clipa de fericire sub greutatea gandului ca fiecare pas pe care-l facem ne duce spre final. Vorbele frumoase nu ma mai misca, mangaierile nu-mi mai ajung la suflet, iar fiecare promisiune se izbeste in mine, de nimicitoarea intrebare “Pana cand?”. Am devenit pragmatica, rationala, cinica, am devenit tot ce nu eram pana acum. Si poate ca mi-e mai bine asa.
   Nu imi mai permit sa iti pomenesc de sentimente. Aduc cu mine trecutul in prezent, iar viitorul e deja supus convingerii fatale ca stiu deja cum vor decurge lucrurile. Dar cu toate astea, o iau de la capat, cu un altul, care iti seamana destul de bine chiar, incercand sa te uit inlocuindu-te.
Dar daca timpul ne va aduce intr-o forma initiala, sa stii ca nu vom ma fi aceiasi. Vom lua alta forma intiala, ca si cum am alege tot ce vrem sa uitam, tot ce refuzam si le-am ascunde intr-un colt intunecat si departe de al nostru. Totul se transforma! E un drum cu un singur sens, putem ocoli pentru a ajunge in acelasi punct (exact asa cum facem), insa nu putem refuza faptul ca totusi am parcurs tot acest drum. 
   Nu vreau sa ma gandesc ca boomerang-ul dintre noi e damnat sa dispara! Pana la urma, totul e o chestiune de alegere, pe care trebuie sa o dorim amandoi. Numai orgoliul nu ma lasa sa ma bucur de ceea ce am si imi cere mai mult si mai mult, iar instinctul ma impinge mereu la idiotul act mnezic. Si asa revad trecutul si sufar din ipocrizie.
   Poate ca relatia noastra nu este una dintre cele damnate la o finalitate tragica... Pana vom afla, ne rezumam la conversatii palide si melodii cu subinteles, nu?

''Decemvrie''

 

   Stau tolănita într-o cafenea, cu scaune rotunde, geamuri mari prin care fixez egoist fiecare element al unei strădute mici, pe care am călcat-o în zeci de dăti, impiedicandu-mă de atatea ori cand alergam  spre facultate, dar pe  care de fiecare data încerc sa o vad altfel.
   Vorbesc vag si îmi fixez privirea în cana cu ciocolată caldă. Însă sar din goliciunea privirii mele la imaginea mesei noastre, unde tu, destul de simpatic, te framanti timid, izbindu-ti buricele degetelor de la maini, unele de altele. Iar eu privesc amărată în gol, fără sa scot niciun cuvant din mulţimea care îmi sta pe limba, dar pe care nu am curajul sa le zic. Fiecare ne aruncăm bine planuit privirea fie în teritoriul celuilalt, fie pe fereastra, afara, la fulgii de zăpadă care cad. Însă pe rand, fără ca ochii noştri sa se intersecteze... sau se întampla si atunci, zambim, mai puţin lucizi, pentru ca ni se pare drăguţ.
    Ne framantam, gandim prost, tragem concluzii, tăcem si... bem ciocolată caldă împreună, într-o cafenea, cu scaune rotunde, geamuri mari, prin care fixez egoist fiecare element al unei strădute mici, pe care am călcat-o de zeci de ori...
  Cred ca te iubesc! Cenzurat, dar te iubesc...

I

 "I  like you because you join in on my own weirdness!"

Nu am inspiratie!

   Fraza de inceput imi calareste mintea de ceva vreme... si mi-e dor de mine, de timpul cand tipam la mama ca nu-s anormala din simplul motiv ca ascult "muzica de oameni nebuni", (asa cum numeste ea rock-ul) si imi plac unghiile mele "boite" in negru ori pierce-urile si alte chestii "de-ale mele ciudate".
     Mi-e dor sa fiu copil. Ori mi-e dor sa ma comport ca un copil, sa am persoane in jurul meu care sa imi accepte momentele de imaturitate, sa am cu cine "urla" versurile melodiilor pe ritmurile carora am crescut or' cantecelelor de Craciun, chiar daca tocmai a trecut ori e abia Pastele ori e vara...
      Apoi vreau o "jumatate" imperfecta... Dar tocmai imperfectiunea sa ne uneasca, de ea sa ma indragostesc nebuneste! Sa iubesc, sa visez cu ochii dschisi la "cai verzi pe pereti" (ca tot e in voga exprimarea asta), sa tip cat tin la el in cel mai aglomerat loc al orasului, sa afle toata lumea; sa radem ca idiotii fara motiv, sa alergam ca doi copii, sa ne alintam, sa ne prostim, sa aud lumea spunand "Ce frumosi sunt!" sau sa ii vad razand atunci cand ne-ar privi... Ar fi dragut, nu? :)
       Visez, desi nu imi sta in fire... La naiba, unde mi-a disparut realismul? Ori poate o iau razna... Da' las' ca-mi trece! :-j